Experimentul lui Narcis

Se privi în oglindă. Și chiar în clipa în care se privi, își dădu seama, fulgerător, ceea ce nu e doar un fel de a spune, că privitorul și privitul nu sunt unul și același, că cel care privea și cel care era privit sunt realități distincte și că singurul lucru care le unea, singura lor posibilitate de comunicare, era privirea.

Nu se simțea atras de cel privit. Nu se simțea nici atras nici respins. Se simțea mai degrabă nițel plictisit. Nu părea să existe nicio legătură între acel privit și acest privitor. Nicio legătură veritabilă, doar cea creată prin repetiția unei propoziții.

Absurditatea propoziției eu sunt acela, propoziția pe care fiecare privitor trebuie să și-o repete în fiecare zi în fața oglinzii, îl uimi ca o flacără de magneziu într-o peșteră. Din nou fulgerător, întrezări pe pereți desenele arhaice: bivoli, căprioare, teribila și misterioasa origine, reprezentată prin organul feminin la dimensiuni supra-naturale.

Sclipirea se stinse. Imaginea din oglindă se mișca, se strâmba, vorbea, și el își dădu seama că era legat de ea într-un fel aproape înspăimântător; că nu avea nicio cale de a scăpa vreodată de ea, că îl va urmări, că era a lui, și totodată nu a lui, bineînțeles, niciodată a lui, întotdeauna doar ceva privit, o realitate străină, cu care îi era imposibil să comunice altfel decât privind-o.

Eu sunt acesta, își spuse. Tu ești aceea. Nu ne putem întâlni niciodată, nu ne putem despărți niciodată. Atunci, îi spuse imaginii din oglindă, te voi privi. Te voi privi și te voi iubi. Tu nu mă vei putea iubi niciodată, pentru simplul motiv că nu exiști decât în capul meu, decât ca o propoziție repetată de mii de ori. Te voi iubi oricum pentru că sunt singur aici cu tine și habar n-am de ce.

Nu-mi rămâne decât să te privesc și să încerc să aflu cine ești și de unde am venit: împreună? separat?

Narcis trăi astfel mult și bine cu propria lui imagine, căreia i se dedică cu afecțiune și ironie. Era imaginea a ceva, asta cu siguranță; ceva se oglindea, ceva apărea și dispărea, ceva nici urât nici frumos, ceva aflat dincolo de calități, ceva care era.

A fi sau a nu fi ceea ce privea devenise preocuparea lui principală. De dimineața și până la culcare trecea prin lume cu privirea, zicându-și ce-o mai fi și asta. Imposibilitatea de a da un răspuns îl menținuse tânăr, sau mai tânăr decât alții, nu atât la înfățișare, cât în sufletul lui de privitor înrăit.

Privirea îl răsplătea uneori cu bucurii, alteori cu tristeți.

Astfel trecu viața. Într-o seară, aflat pe malul unui lac, Narcis se privi pentru ultima oară în oglinda lui. Și pentru prima oară, își zâmbi.

Noapte bună.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu